Jurnalul unei papadii

Sunt un puf de papadie adapat cu vant si hranit cu pietre. Am lava in priviri si din tacerea mea ascunsa in iarna voi dezvalui secretele luminii si vrajile fulgilor de nea. Ma imbat zilnic cu stropi de portocala si colind inimi golite de amintiri. Fiecare rasarit ma ridica spre cer, iar zambetele inocente ma poarta  pe aripi de fum ducandu-ma in acelasi zbor inalt. Am la picioare greierii nocturni care canta armonios la viorile lor cristaline stand pe o mare de boabe de cafea. Nu am buze de pe care sa-mi gusti sarea si nici obraji pe care sa alunece lacrimi, dar am primavara. Soarele nu straluceste in fiecare zi deasupra mea. Ploaie ma coloreaza in negru, insa ador sa ma scald in culorile curcubeului ce o urmeaza. Si eu am amintiri...am inceput sa iti vad chipul in fiecare frunza ruginie...iti vad chipul care nu nu isi doreste nimic...nu vrea sa ma imprastie in cele patru zari. Cateodata am sansa de a deveni a 8-a lui culoare ca suflarea unui copil care planteaza o dorinta in sangele meu si sufla. Pandesc coacerea fructelor si respir imaginea unei gutui solare care se oglindeste in apele marii unde corabia cu panze de păianjen se trezeste din hibernare. In noapte, geana unei frunze ma atinge usor transmitandu-mi caldura stelelor cazatoare. Luna imi leagana visele si ma lasa sa pescuiesc in somn inceputuri. Sunt in intarziere. Nu am norocul sa ma astepte trenul mereu asa ca plec cu vantul de ocazie atunci cand e gata sa isi puna o dorinta.