Un fel de introspectie

Aseara am inceput sa ma gandesc la mine, fapt putin cam egoist poate. In oglinda, transparenta mea ma orbea si umbra imi facea semn sa tac. Dupa ce s-au epuizat toate intrebarile si  tipetele, iar tacerea a inspirat cu calmitate o gura proaspata de aer, mi-am dat seama ca e vina mea. De felul in care ne simtim, suntem vinovati doar noi, pentru ca la un moment dat am facut un pas gresit, am iubit prea mult, am ras prea putin si am uitat sa fim indiferenti. Asa e si cu stelele. Au si ele viata lor plina de griji; cata lumina sa  ne mai dea, cati indragostiti sa mai faca sa zambeasca si cum sa faca sa-si indeplineasca visele. Da, si ele au vise. Unele vor sa devina stele de cabaret, altele stele de cinema, iar unele, pur si simplu oameni. Ar fi bine daca am fi noi atat de "puri" si "simpli".
Si stelele au nevoie de alte stele calauzitoare care sa le taie nemurirea si care sa le dea din ochiul vantului aripi sa zboare spre Pamant. Poate ar trebui sa invatam de la ele; sa ne urmam visurile si sa cerem indurare noptilor albe framantate de nelinisti.

1

N-am mai scris demult. Chiar n-am mai scris. Nici macar numele. Incep sa sune a jurnal randurile astea care parca se scriu singure. Motivul pentru care scriu acum e ca...defapt n-am unul foarte bine intemeiat sau poate ar trebui sa nu mai analizez atat lucrurile si sa scriu fara motiv...deci, in principiu, scriu pentru a-mi aminti cat de bine era cand eram singura. Poate suna ciudat, dar era. Nu trebuia sa-l imbratisez si sa-l sarut doar pentru ca "asa trebuie"..aa stai..am folosit deja "trebuie" de 2 ori...In orice caz, ma simt de parca nu pot sa mai simt nimic pentru nimeni si de parca orice vad imi provoaca repulsie...un cuplu fericit, un fulg de zapada, un zambet prostesc, aceleasi fete pe care le vad zilnic, cu aceleasi zambete amabile si cu acelasi raspuns de "bine" la intrebarea "ce mai faci?"...Tot ce vad si ce mi se intampla mi se pare atat de comun! Unde e farmecul ala? Unde sunt surprizele care mai apar in viata din cand in cand? Unde e spontaneitatea? Orice lucru pe care inainte il credeam "dragut" acum ma face sa zic "bleah" si insotit de fata scarbita, evident.
De ceva vreme nu m-am mai gandit la timp...daca il pierd sau daca el ma pierde in multimea asta de oameni "draguti"...Si maine? Pariez ca o sa am aceeasi fata imposibil de inveselit...
Cam atat pentru un moment.

In timp

Imi scot cuvintele de la naftalina, le intind undeva la soare ca sa se mai aeriseasca silabele alea mancate de molii si incep sa imi desir gandurile. Fac un ghem din amintirile cu tine..Pentru ca mereu e vorba despre tine..Ma joc cu razele, le cos de geamul meu ca sa am soare chiar daca tu nu mai esti..Imediat dupa plecarea ta ard ca o pasare Pheonix. La urmatoare bataie a ceasului renasc pentru ca doar atat dureaza suferinta. O dragoste de-o clipa, o suferinta de-o clipa.

Prea repede-au trecut

Am invatat ca n-am de ce sa fiu mai devreme in gara. Totul vine mai tarziu decat ne asteptam. Trenuri ninse isi asteapta plecarea odihnindu-si rotile metalice pe fruntile altor sine. Nimeni nu va fi dincolo de usile scartainde ale trenului care sa te astepte cu bratele calde. Ferestrele prafuite de CFR fac cerul sa para galbui, iar gerul ne colinda. Trenul porneste. Alearga dupa copilul ce-l purtai in priviri si te striga pe nume. Tu taci, te inchini si te rogi sa ajungi la destinatie o data cu primavara si sa nu pierzi ultimul strop de inocenta.

December never felt so wrong

Lumea se-mbraca-n Craciun si tu nu esti..continui sa traiesti in umbra, in nefiinta ta. Porti razele lunii cicatrizate in minciuna, iubesti ceasca aia care face iarna sa para mai departe, care iti coase pe buze dantela unei cafele cu scortisoara si pacatuiesti cu zambetul pe buze, spanzurand suflul iernii de aripa lui decembrie. Ma privesti ca si cum ai vrea sa fiu acolo mereu, dar nu vrei..doar ai vrea..Toti acei pe care ii numesc "tu"doar se prefac ca sunt..Si pleaca, si se intorc, si cad, si pier..Poate vom exista cu adevarat cand timpul isi va pierde clipele..

Profesor

Sunt profesor. Ii invat pe oameni sa faca trandafiri din hartie...uneori si din temerile lor. Nu e o meserie grea, nu e nici macar una banoasa. E doar una care ma vindeca de mine, de zilele de maine pe care deja le-am pierdut. Tot ce primesc in schimb sunt doar zambete rosii...sau orice alta culoare poate avea un trandafir. Dau totul pentru un zambet. Ei dau hartie si teama pentru un trandafir si un "bravo" exclamat la final, semn ca si-au invins frica...frica de a muri nestiind  rostul existentei lor. Cum decurge o lectie? Fara cuvinte. Fiecare isi modeleaza hartia dupa cum crede de cuviinta si sufla asupra ei cu viata. Asa se naste trandafirul fara parfum. Ce poti sa faci cu un trandafir de hartie? E semn de carte. Iti arata unde ai injumatatit fraza, cuvantul, silaba si clipa si drumul tau in viata. Cartea pe care o citesti constant, poate uneori o reiei, si pe care nu o termini niciodata esti tu insuti.

Aproape noi, departe tu

Rock 'n' roll si vant strain...Ma intreb daca e cineva acum pe Marte si fumeaza o tigare pe fuga cum faci tu de obicei cand iti incalti pasii cu umbre si te indrepti spre strada fara felinare din noiembrie. Doar intunericul mai fluiera acum si imprastie praful stelelor-nenoroc. Ele sunt ghinioniste ca nu iti simt imbratisarile...imbratisarile alea cantate in do major. Astept o luna plina si-un joben din care sa pot scoate inima ta. Demult nu te-am mai vazut inchinandu-te icoanei tristetii care sta deasupra patului tau. Acum esti prea altul, prea zambet ca sa mai simti gustul frunzelor amarui de gutui. Esti al nimanui si al tuturor pentru ca ai murit in ziua in care te-ai nascut ratacind fara mine.